Prin cuvânt, începutul şi viitorul

Dintotdeauna, de mai înainte de a se face lumina lumină, de a deveni întunericul întuneric, de când amănuntele erau doar amănunte şi nimeni nu le ştia că pot fi detalii, de când nimic nu era, dar toate se aşteptau să fie, cuvântul îşi avea toată puterea, putea face şi putea desface, putea înălţa şi putea coborî, putea îmbogăţi ori putea sărăci fapte, trăiri ori chiar esenţialitatea existenţei a tot şi toate. Şi prin pute-rea ce o avea, mai mare decât vreodată s-ar găsi cineva care să spună sau să creadă că are năucitoare puteri, ni s-a dat să fim şi noi, cândva şi acum, rostitori de cuvinte ispititoare şi izbăvitoare.

Aproape de tine prin cuvânt ajung şi tot prin cuvinte sunt. Şi ascult tăcerea cuvintelor tale, care mi se destăinuie, care despre tine îmi povestesc, lăsându-mă să te ştiu dincolo de ceea ce laşi să se vadă şi dincolo de ceea ce, oricine s-ar încumeta să caute înţelesuri, s-ar lovi de stavila pe care adevărul ce ţi-l păstrezi ţie, ce ţi-l păstrezi ca reper al drumului, spre nemairătăcire ori clipă de pas bătut pe loc. Chiar de nu am cum să-ţi aud rostirea cuvin-telor, în tăcerea aşteptării mele, aud glasul trăirilor tale care, trecute prin focul purificării, şi prin sabia despărţirii grâului rodnic de neghina fără de folos, bună doar pentru cei ce nu pot decât după forma ce o ia mâna când strânge boabele în pumn, te redau dorinţei vieţii în forma ei simplă şi pură.

Nu avem azi, noi cei ce acum suntem, alte drumuri care să ne aducă mai aproape... deşi neştiute amintiri, uşor ascunse sub păreri şi înţelegeri, au îndreptat, deja, sensurile drumurilor noastre, spre ceea ce se va numi, cumva întâmplător, cumva dintr-o simplă zicere, a mea, de mie îmi este rândul, a ta, de va fi să fii tu cea care pasul îl faci, începutul a ceea ce doar cuvântul îl va putea cuprinde şi-i va putea înţelege toate motivele care l-au îndemnat să nu mai stea să aştepte firescul de care se vorbeşte peste tot, în faţă şi în spate, de cei care îşi ţin viaţa agăţată de vorbele pe care alţii le-au rostit, fără să se întrebe dacă nu, cumva, tocmai acele vorbe s-au spus pentru a ascunde adevărul, cel care, trăit fiind, înseamnă şi bucurie, şi înălţare, şi împlinire, şi schimbare. Prin cuvinte facem paşi spre mai aproape, prin cuvânt s-a început vremea care ne va defini şi, din nou, pe amândoi, ne vor redefini.

Amândoi, tu şi eu, suntem azi cuvânt, cuvântul care s-a zămislit pentru a zămisli clipa de adevăr în care, întâia oară la ceas de seară trăită, apoi, ca printr-un obicei, la ceasul dimineţii, în miez de noapte ori în miez de zi, va fi treaptă, şi mereu treaptă de izbăvire şi izbândire, tălmăcindu-ne sensurile încă neînţelese, ori abia de atunci începute a se arăta, ale puterii din noi, rostitoare a cuvântului dintr-odată şi împreună, nerăbător a fi răspuns şi chemare căutătoare de răspunsuri, faptă şi dorinţă în aşteptarea altor fapte. Suntem cuvânt rostit şi cuvânt înţeles ca întreg, cu toate sensurile, asemenea fulgului de nea care se ştie urcat la Ceruri şi coborât din Ceruri, pentru a lăsa cunoscută ideea splendorii frumuseţii înainte de a urca iarăşi acolo, în Cerurile în care splendoarea este totdeauna o realitate care-şi aşteaptă trăitorii, pe toţi aceia care-o vor trăi prin ei înşişi, prin bucuria măruntă, bucuria fără cuvinte mari, fără gesturi mult privite în oglinzi, fără gândul de a da bine, lăsându-i binelui toată lumina, adunată la un loc, a stelelor ce veghează nopţile lumilor şi a celor ce, în plină zi, existând, sunt mărturie judecăţilor drepte.

Marginile lumii sunt în mişcare, se mişcă lumile cu totul... Parcă îmi aduc aminte nopţile şi zilele căutărilor de cândva, parcă aş vrea să îmi spun că amintirea este doar un vis sau că n-are trecut, ci este ceva care se arată venind din trecut doar pentru a lăsa vii-torului impresia că nu e nou. Ştiu însă ce e amintirea, şi visul îl ştiu, aşa că uşor îmi e să te privesc în viitorul liber de constrângerile gândurilor că trebuie, făptuitor al datului omenesc şi al înnobilării prin urmare lumească a ceea ce este omenesc, al semnelor în calendarele ce ţin minte coborârea îngerilor între oameni, de după clipele în care oamenii, pereche, până la Ceruri se înalţă, în menirea lor de a chema şi a face drum luminos coborârii îngerilor. Peste pragul lumilor trece cuvântul meu, peste pragul lumilor trece tăcerea ta, aşteptând acel dat care să o preschimbe în a dezlega mistere şi a lega, în Ceruri, precum pe Pământ, prin întâiul cuvânt al vestirii viitorului, cel greu de crezut, greu de înţeles, greu de acceptat ca fiind chiar eternitatea.

Aud poveşti despre vieţile celor ce cu ei înşişi, înainte de a trece pragul suferinţelor ori chiar după ce s-au rostogolit pe toboganele decăderii, după ce s-au târât în căutarea razelor de lumină, au căzut la pace ca să-şi poată crede trăirea după forma umbrelor. Aud suferinţa tăcerilor şi învăţ să ştiu că vederea e asemenea privirii şi înţelesul asemenea auzului. Şi te văd, şi te înţeleg... şi din ceea ce văd şi înţeleg, aştept clipa în care te voi privi şi te voi auzi. Te ştiu din ascultarea tăcerii şi din vederea formelor gândurilor îţi ştiu şi chipul şi trupul şi zvâcnetul dezlănţuirii trăirilor. O grămadă de cuvinte, de mine cuvântate, ori de alţii rostite, nu au cum, sunt prea sărace, pentru a te modela cu înţeles deplin, dacă nu ştiu să cuprindă, pe lângă întocmai conţinutul, cântecul armoniei ce o cauţi, ce o aştepţi, ce ştii că va fi, şin viaţă, aşa cum în suflet, cu totul, pe de-a-ntregul, îţi este. Te văd în citirea cuvintelor şi văzându-te îmi regăsesc şi-mi redau mie, puterea de a crede în toate câte pot urma, şi-a crede în tine, în dorinţa pe care n-o poate stăvili nici plecarea, nici venirea, de a mă reda prin tine, mie.

Rând pe rând, cortina distanţei şi opreliştile ce îţi dau de furcă în a te lăsa pe deplin trezită la realitatea a ceea ce eşti, cele care, încercând a se înstăpâni, te ademenesc ori te forţează a dormi somn fără odihnă, într-o realitate a altora, a tuturor, cum spus este, ambiguu şi tăinuitor, plină de judecăţi şi prejudecăţi, contradictorii adeseori şi fără folos întotdeauna. Rând pe rând, ca plecând dintr-un trecut al trecuturilor, în zbor mai repede ca vântul, paşii vor merge drumul dinspre ieri niciodată, prin posibilul acum, înspre sigurul şi singurul timp care nu se va mai lăsa prins între acele ceasornicelor care l-ar măsura doar de-ar putea merge înainte şi înapoi.

Ireversibile toate sunt, oricâte reversibilităţi crede sau caută omul să creadă că există. Cauzele sunt cauze, efectele sunt efecte. Le ştie omul pe cele care îi sunt date să le ştie, dar de cele mai multe ori îşi închipuie că le ştie. Şi nici nu se lasă convins de adevărurile care au fost, sunt şi vor fi. Nu va voi niciodată să creadă că viaţa este cauza morţii şi cât nu va voi să trăiască pentru a-şi prelungi viaţa, va tot căuta să prelungească ceea ce nu se poate prelungi, fiindcă ea, prin faptele lui, singură se scurtează. În absurdul necredinţei sale, îşi mai închipuie omul că dragostea este efectul iubirii, ca să se poată împăca, în faţa altora, cu ideea că dragostea poate fi cauză a iubirii. Doar cine iubeşte ştie ce este dragostea, ştiind că amândouă au cauzele lor, diferite, dar rar, foarte rar, omului îi este dat să le aibă pe amândouă în începuturi. Din absurd s-a ajuns să se creadă că dragostea are nevoie de iubire ca început, fără a se accepta că iubirea singură se va aşeza în suflet, sub umbra necesară a dragostei, pentru a-i ierta acesteia, şi omului, păcatele de a-şi închipui că ceva din trecut se poate să fi fost ceea ce este prezentul, că prezentul e ceva ce poate fi, cu ceva, măsurat.

Acum toate sunt începute, spuse deja prin acel cuvânt care nu s-a lăsat auzit, dar gândurilor s-a destăinuit, şi a trasat conturul a ceea ce va fi formă, faptă, trăire, fără aşteptarea potrivirii, de care este convins, între plinul ce va umple golul, precum lumina nu-i lasă nici o şansă întunericului de a se mai crede atrăgător, când se ştie gol de orice strălucire, fiind deja potrivite, de cândva, din timpul alegerii celor scrise, celor ce scrise fiind, nu se tem de nici o împotrivire, ci doar stau în cuvenita aşteptare. Ţi-ai rostit gândul, cuvântul eu deja l-am scris, ţi l-am auzit de atâtea ori şi, sigur fiind de el, l-am înscris printre cuvinte, pentru a rămâne doar de tine ştiut, fiind acelaşi ce ştii că l-ai spus pentru a cuprinde în el toată trăirea de om. Este cel care va fi cauză şi motiv începutului, începutul fiind cauză şi motiv pentru toate. Şi toate sunt deja cuprinse în cuvântul nostru.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [16]

*L-a văzut cineva pe Charlie Chaplin pe scena unui club de noapte?

*Singura datorie pe care o ai, oricând, în cursul oricărei vieţi, este să-ţi fii loial ţie şi să nu-ţi ignori sufletul.

*Soarele răsare fără să întrebe pe cineva. Atunci se schimbă noaptea în zi. Schimbarea dinspre rău înspre bine nu stă nici ea în aşteptare!

*Oricât de multe experiențe sunt date a fi trăite, nu se va ști niciodată cât se poate îndura. Nimeni nu poate să ştie unde va ajunge și nici felul în care îl vor schimba loviturile primite. Poate însă alege, căci ele îl pot înrăi sau face mai bun; îl pot transforma într-un om puternic, încrezător, luptător sau într-un om slab, speriat, resemnat, îl pot face trăitor al eternităţii ori îl îngroapă în banala uitare.

*Dacă tot îmi luaţi drepturile, de ce nu mă omorâţi? Fără drep-turi nu trăiesc ci doar vieţuiesc. Aşa că aţi uitat să-mi luaţi un drept, acela de a trăi printre voi, ca voi. Vieţuitoarele trăiesc în păduri, pe străzi sau în locuri amenajate de voi. Eu unde am loc?

*În această lume ancorele au lanţurile formate din zero-uri iar partea grea este formată din mersul de-a buşilea, relaţii şi sex.

*Mă simt mai bătrân decât timpurile ce-au trecut, dar mai tânăr decât cele ce vor veni!

*Orice clipă merită să fie trăită. Însă e o mare diferenţă de o trăieşti vertical, orizontal sau oblic!

Acel timp, firesc şi normal...

Cam peste tot, cam în toate cele ce se fac, se plâng oamenii că nu mai au timp. Pe drept spun ei asta, şi recunoscând lipsa lor de timp, trebuie să spun că şi eu sunt la fel de sărac, poate mai sărac decât ei. Nici mie nu-mi ajunge timpul pentru cele ce-aş vrea să le fac, pentru cele ce alţii îmi cer să le fac. Dar eu nu pot să mă plâng pentru că m-aş contrazice, pentru că eu ştiu că am destul timp să le fac pe toate care îmi sunt date să le fac, alţii nu au timp să le vadă pe toate câte, avându-le deja în preajmă, doar îşi aşteaptă timpul de a fi şi faptă şi urmare.

Am timp, ştiu că am timp, spun că am timp, dar, cu toate cele ştiute, întrebărilor care mi se pun despre această mare bogăţie, la care, se vede, tot mai mulţi râvnesc, nu ştiu cum ar putea să le răspund. Şi, încurcat rău sunt când mi se pun întrebări despre vremurile în care am avut cum să adun, să agonisesc, să chivernisesc, ceva ce, mai tuturor, le scapă printre degete. Ştiu, şi-mi este de ajuns că ştiu, că voi avea timp pentru toate, pentru acelea de care deja am vorbit, pentru acelea de care încă nu am vorbit. Poate că nu am adunat atât cât va fi nevoie, dar voi avea tot timpul de care voi avea nevoie. Nu, nu ştiu de unde îl voi lua, de-mi va fi dăruit sau îl voi câştiga plătindu-l cinstit, însă nu-i voi simţi niciodată lipsa.

Multe, chiar multe sunt întrebările, de acest fel, dar şi întrebările pe care le născocesc minţile celor care cred că dacă ar fi să ştie, ar face orice, s-ar face cu oricine frate, s-ar război şi cu adierea vântului care dă semn că ziua s-a sfârşit, ori cel care dă semnul începutului alteia, ca să ia, ca să primească, să cumpere sau să fure, ceea ce le este dorinţă de preţ, ştiind că doar având timpul la discreţia lor, pe toate cele pe care le vor, le pot face. Nici o clipă însă nu mă întreabă nimeni dacă pentru cele pe care eu le-aş vrea şi începute, şi terminate, am timp. De-aceea nici nu-mi plec urechea la întrebările lor.N-ar fi motiv să le răspund, fiindcă de ajutor nu le-ar fi. Dar când întrebări ştiu că-ţi pui tu, cea care, învăţând să dai timpului va-loare, nu-l mai grăbeşti, dar tot ţi le pui, pe care abia te opreşti să mi le pui, despre când se vor mai întâmpla toate, încă punând în cumpănă ceea ce ţi s-a lăsat cunoscut cu ceea ce auzi împrejurul tău, cu cei din preajmă asemănându-te, un fior de întrebare trece, e adevărat, şi prin mine, deschizând, cu vicleşug, poarta întrebării pe care, de multe ori, de câte ori, despre fapte ce vor veni, ori doar despre ele te întrebi în gândul tău, cel care gândului meu îi pune întrebări, mi-o pun eu însumi. Şi de-ar fi să am îndoieli despre ceea ce ştiu, aş spune că am îndoieli. Mă îndoiesc doar de-ar trebui să nu spun ceea ce ştiu, sau să îţi spun tot ceea ce ştiu...

Timp vom avea... Voi avea timp pentru toate cele de care ştii şi vei avea timp să trăieşti toate faptele de care ştiu. Din piatră seacă, din adierea vântului primăvăratic, din gerurile iernii, din picurarea norilor în ploile de vară, ne vom avea timp pentru a făptui ceea ce nu mai pare a fi crezut ca vreodată, acum, aici, să fie cu putinţă. Vor veni gândurile, poate, să ne facă un fel de socoteală a ceea ce n-am avut şi am pierdut, la ceea ce nu credeam că avem, că vreodată vom avea, şi se va lăsa văzut ca fiind. Îşi vor pune, poate, ele, întrebările pe care le-au adunat de pe drum, în urma trecerii noastre fără întoarceri, spre mai departe, tot mai departe, înspre stele şi Ceruri, într-un timp al faptelor trăite şi trăirilor înfăptuite, mult mintea la încercare. Toate cele spuse, spuse rămân, şi ne vor prinde, pe neştiute, în hora lor, ştiute ne vor fi doar când alţii, care vos sta să vadă urmările, vor şti că minunile sub ochii lor s-au întâmplat.

N-am cum să mă separ pe mine de mine, nici adevărul de adevăr nu-l pot separa. Cu ceea ce sunt, mi se spune, ar trebui să mă împac, ştiu însă ceea ce sunt, altfel, altceva decât ceea ce par a fi, şi cu acel altfel, cu acel altceva e firesc să mă împac, doar aşa pot fi eu. Pentru a fi, totdeauna şi de-a pururi eu, timpul faptelor pe care vreau să le fac este prea puţin, dar îndestulător îmi este cel al faptelor ce îmi sunt date să le fac. Şi ţie, la fel, chiar dacă, vrei să uiţi de tine şi să nu-ţi mai fie gândul la ceea ce ţi-a fost dat să fii, n-ai cum să te separi de ceea ce eşti şi nici de ceea ce vei fi, nu-ţi poţi cere ţie să-ţi muţi timpul de atunci acum. Ceea ce vrei este normal, ceea ce va fi, este firesc. Pentru ce oamenii spun normal, gândit ca firesc, timpul tu ţi-l împarţi, pentru cea ce va urma, firescul mai puţin firesc în mintea oamenilor, timpul ţi se va dărui. Şi-l vom trăi...

Ne vom avea mărturie vieţii, ne vom fi mărginire şi nemărginire, voinţă şi dorinţă. Ne vom fi şi vom fi împreunare de Ceruri şi timpuri de demult şi de mai târziu, de poveste şi poveste vom fi, trăind aici sau trăind de-a pururi prin ceea ce, acel timp, firesc şi normal, dăruindu-ţi-se spre a mi te dărui, ne va dărui, prin nemurirea ce este datoria ta către timpurile ce vor veni, ca să se poată şi ele trăi într-un acum, aici. Şi ştiu că vom avea timp, aşa cum ştiu că voi avea timp pentru toate cele ale vieţii, deloc întâmplătoare, deloc pornite din dorinţă ori din gând al vieţii. Vom avea timp, tot atât de mult, pentru toate, şi voi avea timp pentru viaţă, şi abia târziu pentru o moarte care să-mi dea timpul altei vieţi...

Tu, între Cer, apă şi foc

În palmele tale, Cerul, precum se picură roua, spre a nu se şti de toată lumea văzută, aşa cum este văzută ploaia, picură, în palmele tale, seminţele libertăţii şi rodirii ce-a tot aşteptat împreunarea zorilor de zi cu razele soarelui răsărind şi a lunii care, apunând, dă veste tuturor că noaptea s-a sfârşit şi ziua, cea prevestită de zori şi vestită de soare, va fi aşa cum trebuie să fie, în firescul calendar al zilelor care, trecând, pun oamenilor pe umeri ceea ce au lăsat faptele în urmă. Din umbra Cerurilor, care se lasă ştiute marginilor lumii, am venit să-ţi arăt că zilele sunt zile, pline de tot timpul lor, că nopţile sunt nopţi, pline de toate faptele lor, că dacă vei putea să nu te mişte vorbele plângăreţe ale neputincioşilor care, spre a-şi bucura ambiţia, te trag în jos ori pe umeri ţi se caţără, şi vei putea sta clipe la rând, câte sunt de trebuinţă pentru a bate din palme, nemişcată, luminii te vei putea dărui şi, dăruindu-te, dăruită de harul vindecător de trupeşti şi sufleteşti suferinţe vei fi, fără a uita să fii om, cu toţi ceilalţi asemenea, cu cei puţini trăitori ai credinţei, la fel.

Acum ştii, înveţi să ştii, ceea ce ţi-era în putinţa de a face, dar nu ştiai cum trebuie făcut, iar din neştiinţa firească a omului trăitor în lumea numărătorilor de mai mult sau mai puţin, prin care sus totdeauna înseamnă mult iar jos, printr-o asemănare a comparaţiei, puţin, faptele au avut motiv, dar n-au avut, şi încă nu îţi au, înţeles... doar urmări. Acum poţi să priveşti la ceea ce a urmat, trăind încă sub consemnul zisei acceptări, ca să poţi accepta că sfârşitul tras de păr seamănă a boală dusă pe picioare, din mândrie, din prejudecată ori din încăpăţânare, ca să poţi accepta că forma, pe care unii o vor, este motiv de agăţare cu dinţii pentru cei care fac ţărână de drum pentru pasul pe care şi-l vor, plângându-se că drumul nu şi-l regăsesc, doar pentru a putea călca în picioare ceea ce li se pare a le fi cuvenit, dincolo de mărunta ideea a îmbuibării.

Din hotarul apelor, spre al Cerului ajungerii tale în lumina adevărului, prin focuri trecând, te-ai eliberat de timpurile care au fost, şi focul ţi-a fost îndemn de a rupe tiparele încorsetării în mofturi şi căutări prin lumile care s-au zbătut şi se vor zbate, chiar dacă azi se ascund după degetul mic, voind să se arate curate, în arhetipale judecăţi şi altfel definite rosturi şi rostuiri, înţelegeri şi înţelesuri, cele ce-şi au două feţe, după cum folosul este mai mare. În foc intrând, din foc ieşi, lăsând în urmă fumul care încă se mai ridică spre înalturi, spre a fi ştiut, împrăştiat de vânt, cât mai departe. Doar că acum un alt vânt bate, acum un alt foc arde şi mistuieşte zgura ce-n tină se prefăcuse, amestecându-se cu apa ce nu-şi găsea drum să curgă, băltindu-se, lenevindu-se, şi ţinându-te în loc. Alt foc, al revărsării, alt foc, al rodirii în trup şi suflet, în tine s-a aprins, curăţind ceea ce doar în tine arzându-se, se poate curăţi.

În palmele tale se-aşează razele luminii regăsite prin ochii care azi privesc sclipitori şi veseli, desprinşi de încă întâmplările şi gândurile acestui azi care, prin tine fiind zi de azi, nu-l simţi redefinindu-te şi nici faptele din juru-ţi, redefinitorii, nu poţi să le vezi altfel decât ştiai ieri că vor fi, acel ieri care nu-şi avea în plan întâlnirea noastră, care, ca oricare altă faptă care schimbă şi preschimbă, doar o întâmplare s-a arătat a fi, doar o simplă coincidenţă care putea să treacă tot la fel cum multe altele au trecut, care putea să poarte acelaşi nume al simplului pas pe drumul sorţii, fără ca destinul să scoată la lumină toate motivele pe care le avea, ştiindu-le de mai de dinainte de a ne întreba noi despre cum s-au putut şi de ce s-au putut toate întâmpla, chiar mai înainte de a da, noi, putere cuvintelor care pe nepusă masă s-au rostit, ori simţirilor care nu-şi aveau cuvinte destule pentru a se arăta altfel decât prin făptuiri definite.

Despre adevăr vorbim, şi amândoi adevărul îl ştim, ţi se pare însă greu să crezi că tu îl poţi rosti. Şi cel mai greu îţi e să-ţi simţi gândul fugind departe, fără a se opri pe-acolo pe unde, îi tot cereai să te ducă, şi să rămână îi cereai, dorindu-ţi acolo să fii, aşa cum fusesei, pentru a face altfel ceea ce credeai, din viitor, că era de făcut, ori era nefăcut. Adevărul este acelaşi, diferiţi doar noi suntem, fiindu-ne dat să fim aşa, altfel, ca să putem fi împreună, şi diferă numai puterea de a pune accentele care, dintotdeauna, trebuiau să fie puse, de a privi punctul ca punct, singur, când e singur şi întreit doar când întreit este. Altfel nimic nu este altfel, doar câteva clipe ne despart de a fi cu totul la fel... Clipe care, deja, se numără una pe alta în trecerea ce lasă roua Cerului, ca semn de apă, în palmele tale, ce dau focului motiv să nu se stingă.

Se face lumină în juru-ţi, lumină eşti şi-n lumină se plămădeşte semnul de început al timpurilor care te aşteptau să le trăieşti, să le fii rost al regăsirii omenescului cu firescul şi adevărului cu trăirile. Celei de ieri te vei reda, tu, cea de mâine, a luminii prin fapte, venind dinspre trecut, prin menirea-ţi de stea, tu, cea asemenea înseninării, să te arăţi ca mireasă, în lumina zorilor. A luminii, prin fapte, a adevărului prin gânduri, a iubirii prin trăiri, venind dinspre trecut, te-ai dăruit venind dinspre trecutul care s-a lăsat plecat, în dimineaţa primei nopţi în care, lăsându-mi-te, ne-ai redat eternităţii.

Aproape, mai aproape, de azi

Dintr-o depărtare a lumilor, a nu fi tu, simţindu-te când toţi se puteau întreba de ce nu ai putea să fii ceea ce ei voiau să te vadă, pentru ca firescul meu să fie firesc, firesc voind să fie firescul tău, primul cuvânt rostit ţi-a fost îndemnul primului pas, prima-mi spusă ţi-a fost pornire pe drumul de necrezut cândva, de neînţeles cumva, spre mine, chemându-mă, cu aceeaşi dorinţă a mersului tău, continuu, înspre tine, pentru a găsi, împreunaţi în faptă şi simţire, împlinirii alegerii prin care destinul s-a vrut întregit, calea de a ieşi din ceaţa care, într-un fel, pe tine te-a cuprins, într-un alt fel, mie mi-a întunecat departele orizontului. Neştiindu-mă, ţi-ai ştiut deja fărâma de adevăr ce se căuta, prin trecutul de dincolo de trecutul ştiutului, ca să-şi poată întregi amintirea în care, nu se îndoia, îşi putea afla calea nemuririi. Încă neştiindu-te, cuvintelor le dădeam, cu iz de glumă în care curajul se dă luminii picătură cu picătură, puterea de a nu lăsa fapta neprevestită, dar încă păstrătoare a omeneştii bucurii a întâmplării din dorinţă şi pornire.

Nu ne mai putem ascunde de noi înşine, nu ne mai putem minţi pe noi înşine. Ne-am mai putea, un timp, opune, lăsându-ne gândurile seduse de vorbele ce-i aduc laudă deşartă, ne-am mai putea un timp ascunde adevărul simţirilor într-o delăsare nepăsătoare şi străină de ceea ce suntem noi, dincolo de ceea ce credem că suntem sau ne-am vrea să fim, de ne-am mai crede stăpâni pe timpul ce-l avem pentru a face tot ceea ce avem de făcut, dar ştim prea bine ce mult se înalţă pragurile, chiar devin de netrecut, de nu se fac, cele ce sunt date să fie făcute, la timpul lor, şi nu ne mai arde de-a ne juca de-a v-aţi acunselea cu clipele viitorului şi nici de-a prinselea cu destinul. Nu ne mai putem minţi! Pentru a ne mai opune, ar trebui să ne minţim. Minţindu-ne, singuri şi unul altuia, răul ni l-am scoate în cale şi rău ne-ar fi, singuri ne-am alunga, din drumuri, seninul înalturilor spre care, unul altuia fiindu-ne, ni le-am avea mai curând.

Trecând dintr-un azi în altul, în ieri mereu s-au regăsit cuvintele poticnelilor şi întrebărilor ce ni le puneam pentru a găsi firul de nisip pe care să se sprijine opreliştile minţii în mândria ei de a da sufletului câte un ghiont, câte o palmă, pentru a-i arăta că omenescul este deasupra a toate, atât timp cât omul pe Pământ vieţuişte, fiindu-i mai de preţ simţurile decât simţirile şi mai de folos numărătoarea decât înţelegerea limitelor, altele decât cele inventate de om pentru a lăsa începutului şi sfârşitului timpul nemuririi. Şi mereu despovărându-ne, am ajuns acum în clipa unui prezent azi, în care suntem cu mult mai tineri decât ieri, gata de a fi făptuitorii unui început pierdut, prin împovărare, atunci când timpul ni-l măsuram şi noi prin semnele calendarelor şi prin tic-tac-ul ceasornicelor, fără să ne mire că, în somn fiind, cocoşii cântă cam toţi deodată, dar niciodată înainte de a se auzi primul cântat de cocoş, şi, cu toate că nu doar noi putem auzi, găinile ştiu că n-au motiv să-i ia în seamă pentru a se trezi, poate doar a şti că, în dimineaţa care se va începe când lumi-na va lumina, toate cele ce mişcă încep să trăiască viaţa, sau că încă trebuie să privească de două ori la ochii ce, din noapte, sclipitori arătându-se, spre moarte, ca pradă, ca vânat, le duc.

Ne-am întors cu faţa înspre începuturi, ne-am lăsat poverile întâmplărilor şi urmarea lor în grija vorbelor care, spunându-se, în poveste a vieţii au trecut, fiind bună altora pentru a face paşii altfel, de o vor înţelege, nouă, pentru ca, într-un alt cândva, să nu mai facem la fel, şi minţii pentru a nu se mai lăuda sieşi pe sine, găsindu-şi în laudă motiv pentru a da temeinicie alegerilor fără îndoială, ştiindu-şi trecutul plin de îndoielile următorilor paşi care trebuiau să se facă având ca reper tocmai îndoielile şi nu certitudinile. Ne-am întors spre a regăsi un început care să-şi aibă certitudinile în speranţele următoarelor clipe, în care continuările să fie mereu începuturi ale întâiului început. Şi azi, astfel, ni-l aşteptăm pe mâine, cât mai curând să devină azi.

Atât de mici ne sunt faptele cărăra noi le punem tot felul de piedestale privindu-le, că absurzi ne vedem în oglinda timpului când rodesc şi îşi arată adevărata însemnătate. Din noi ne-am pornit şi prin noi s-a repornit caruselul care, pe nesimţite, mişcând pietrele din miezul muntelui şi pietrele de sub vadul apelor, învârte roata de foc, roata vieţii care arde urmele păcatelor, îndreptând ceea ce s-a strâmbat şi strâmbând ceea ce cu de-a sila a fost îndreptat, din răutate sau din neînţelegerea clipei şi rostului fiecărei trăiri ori a fiecărui vis, dar mai ales a rădăcinilor din care s-a crescut, udat cu puritatea lacrimei sau cu tulbureala desfrânatei dorinţe de uitare a motivului de a fi fiecare ceea ce este, altceva decât alţii sunt.

Aproape, mai aproape, de azi suntem, suntem într-un azi care deja cu zorii lui mâine, acel azi mult aşteptat, vorbeşte despre cum se vor arăta lumii, ca mai nimeni să nu ştie nimic, ca doar nouă să ne fie dat să ştim, pentru a trăi întreaga bucurie a ceea ce, mai apoi, va fi, pentru alţii, bucurie sau mânie, după cum sufletul lor poate să trăiscă. Aproape azi...

Cheia porţii unui înţeles

E greu, e tot mai greu să fie crezute vorbele care au fost cândva, în timpuri care neştiute ne sunt şi neştiute vor rămâne, fiind prea de mult trecute, dar şi înţelesurile din vremurile de azi, cele pe care le dau aceia care, trăind, le-au regăsit, mai uşor fiind să se caute motive împotriva lor, împotriva trecutului şi împotriva adevărului, până când adevărul nu-şi cere dreptul de a nu mai fi dosit. Şi chiar şi atunci omul, omul de azi, omul nou, chiar dacă-şi aduce aminte că o cale ar mai avea, nu pe acea cale se duce ci, din când în când, crezând că aşa se poate face, ca şi cum s-ar lua un pumn de medicamente, merge pe cale atât cât timp îşi lasă, înainte de a fugi înapoi, pe calea sa, motivând cu graba şi lipsa de timp ce i-o mai lasă viaţa, atât cât este şi atât cum este ea.

Că nu a ştiut ceea ce este păcatul, spun cei care ajung să îşi dea seama că şi-au făcut păcat. Că nu ştie omul ce este păcatul spun cei care spre a nu atrage atenţia spre ei, caută vorbe blânde pentru a lua aparea unora. O mai fac şi părinţii, când este vorba despre copiii lor sau o fac, la fel, copiii, când este vorba de părinţi, dintr-un alt motiv, din alte obişnuinţe ale oamenilor, de a crede ceva altfel decât altceva, oricât ar fi de asemănător acel altceva cu acel ceva, cel de mai aproape prin obişnuinţă şi firea lucrurilor. Şi mai că s-ar putea aşa crede, dacă n-ar fi să fie văzute comportamentele şi auzite vorbele, când despre aceleaşi fapte, vorbele altele sunt, după cum sunt făcute de cineva sau altcineva. Fiindcă omul ştie ce este păcatul, omul, fără să fi învăţat, ştie, doar că nu-l conştientizează, nu îl poate, nu îl acceptă, ori nu îl vrea pune în faţa a ceea ce îi place sau ştie că place. Omul ştie, dar superficialitatea îl face să se creadă neştiutor, sau, la alţii, lipsa de respect şi încredere în propria persoană, lipsa demnităţii prin fuga de asumare a responsabilităţii, îi face să găsească paliativul neştiinţei, necunoaşterii, ca alibi. Şi se mai vede uşor că ştie când vorbeşte despre faptele altora, necunoscuţi, cei pe care nu-i judecă ci faptele lor le judecă.

Pentru oricine, pentru cei care caută să înţeleagă ce este păcatul, ce motive şi cauze duc la păcat şi mai ales ce efecte au păcatele, orice cale de cunoaştere ar apuca, nu este deloc greu să nu mai rătăcească prin lumea întrebărilor. Nici de ştiinţă, nici de studiu şi cercetare, nici de învăţare şi învăţături nu este nevoie pentru a descoperi şi întregi înţelesul, ci doar de voinţă, de respect pentru sine şi de atentă privire în jur, în lumea cu viaţă ori fără viaţă, cea cuvântătoare ori necuvântătoare, mai mică sau mare mare. Fiindcă peste tot, oricând, se vede uşor că orice cauză are un efect şi orice efect este urmarea unei cauze. La fel de uşor e să se ia aminte, trecând peste dorinţa omului de a da nume diferite aceleiaşi fapte, după cum este ea, rea sau bună, că păcatul şi binecuvântarea vin pe acelaşi drum, se spune că e păcătos cel ce face un rău şi binecuvântat cel ce face bine. Şi răul şi binele, împreună stau, aşteptând răsplata, care nu poate fi decât pe măsură, oricât ar spune unii, cei prea dornici de răzbunări, că nu se prea întâmplă. Doar pentru ei, grăbiţi fiind, de multe ori timpul vieţii, scurtat de-atâta grabă, nu este de ajuns ca să vadă clipa în care dreptatea îşi face loc şi răului cu rău i se răspunde, binelui cu bine. Niciodată altfel, niciodată după dorinţa oamenilor neadăpaţi la izvorul dreptăţii. Nu i se dă urii iubire, fiindcă iubirea este pentru ea un rău şi se va face alt război. Fiindcă cei ce iubesc pe cei care vor să pornească războaie, nu vor opri războiul, nici războinicii pacea nu o vor cauta-o, oricât s-ar vorbi despre căutarea ei, oricât ei ar spune că luptă împotriva războiului pentru a fi pace...

Să privim aşadar cu luare aminte împrejuru-ne, fiindcă asemenea cu cele de om făcute este şi omul, fiindcă în el şi-a găsit toate modelele a ceea ce a făcut, fiind şi el, la rândul lui făcut după asemănarea celui ce putea om crea, ceea ce încă omul nu poate, însă ar fi putut dacă nu s-ar fi dus pe panta alegerilor care, de multe ori lui însuşi i s-au opus şi l-au sărăcit de timp şi puterea de a trece bariere. Să privim deci un balon, care, ca orice balon, nici nu poate fi luat în seamă aşa cum este. Omul îl umflă şi el arată frumos, copiii vor cu el să se joace, ba chiar şi oamenii mari îl admiră. Dar dacă, din oricare motiv, omul îl tot umflă, el va arăta şi mai bine, va fi şi mai admirat, dar tocmai când e totul bine şi mai bine, crapă, se sparge, se preface într-un nimic, un nimic de care nici nu se mai vorbeste despre el... Nimic nu mai rămâne din el, nimeni nu şi-l mai doreşte, nimeni nu-l mai admiră şi sfârşeşte ars într-un foc aprins cu scopul de a scăpa de gunoaiele fără de trebuinţă. Doar copiii care s-au jucat cu el îl mai poartă câtva timp în amintire şi uită apoi şi ei de el. Doar un balon era şi cum n-avea puterea să facă ceva pentru a opri ceea ce omul făcea, privind faptele, omul a făcut răul de a-l distruge, şi-a făcut un păcat, se zice. Căci omul, trecând peste ceea ce ştia, umflându-l peste măsura lui, din nesăbuinţă, ori din mândrie, pentru a fi mai atrăgător de priviri, l-a făcut să se piardă cu totul. Adică păcat după păcat. Şi a mai pierdut omul, prin asta, fără folos, ceva: pu-terea sa pe care a irosit-o şi pe care nimeni nu i-o va da înapoi, timpul pe care l-a pierdut umflându-l, şi nimeni nu i-l va da înapoi... Ar fi acesta un exemplu de faptă a omului, bună doar cât nu s-a întâmplat nimic rău, nimic nu a fost distrus. Dincolo de acel bine, a început răul, acolo s-a început păcătuirea. Al omului fiindcă omul putea să se oprească, ştiind ce poate urma. Însă nu s-a oprit, neavând încredere, deci fiind fără credinţă, în cel care a creat acel balon, cel care a lăsat să se ştie cât poate duce balonul.

Dacă ar fi fost să fie balonul cel răspunzător de sine, cel care putea spune: Aceasta îmi este limita, aici trebuie să mă opresc, cel căruia îi putea impune omului să se oprească sau să continue, nu omul avea păcatele care au dus la spargerea balonului, păcatele, toate, erau ale balonului. El era cel care lua de la om mai mult, din-olo de ceea ce omul voia să dea, şi tot el era cel fără de credinţă în cel ce l-a creat, lipsa de credinţă făcându-l să decadă din privirea tuturor, din lumină, în gunoiul comun, în întuneric, şi apoi să ardă în focul mistuitor. Şi nesăbuinţa, şi mândria, trufia chiar, necredinţa, luatul cu forţa, erau cele ce oricine le-ar fi văzut, astea s-ar fi numit, după făptuirea faptelor, ca păcate. Chiar dacă omul nu este un simplu balon, cine poate să ştie că balonul, atunci când se compară inteligenţa şi conştiinţa sa cu a omului, nu este o reflectare a comparaţiei ce se poate face între om şi creatorul său?

Şi tot privind ceea ce se vede, ceea ce există prin creaţia de dintotdeauna, spre ceea ce se crează de viaţa care sub ochii noştri îşi are împliniri, spre ceea ce omul crează, mai toate se pot găsi ca fiind explicaţii pline de înţelesuri şi învăţături, fără de îndoieli, mai multe decât cele care sunt scrise în cărţi. Doar omul, fie tânăr sau fie de mult trecut de tinereţe, să aibă puterea şi voinţa de a le înţelege. Şi toţi au puterea de a o face, de-şi lasă sufletul deschis, fiindcă şi mintea îi este dată de Dumnezeu, după cum îi este sufletul. De şi-l are închis spre ceea ce îi este aproape, spre ceea ce vede şi cu mâna atinge, atât va putea să priceapă, puţinul care-i poate fi aproape, din infinitatea care-i rămâne departe.

Aşa cum zis deja este, şi scris înainte de exemplul cu balonul, totul este prins într-o lege firească a vieţii, aici şi peste tot, în acest univers în care trăim toţi oamenii, în universul mai mare, cel de care nu ştiu toţi oamenii, în universul cu nemărginire de care puţini oameni sunt conştienţi. Însă şi dincolo de ele, în acele universuri paralele, pe care poate foarte puţini oameni le percep, sau încă nu există oameni care să le perceapă, legea este aceeaşi: cauzele au efect şi efectele au cauze. Multi-versul, mulţimea tuturor universurilor, are toate însuşirile părţilor ce-l fac întreg, părţile au însuşirile întregului din care fac parte. Dezordinea este efectul neliniştii, iar explozia efectul dezordinii. Neliniştea face să se încalce legea, finalul, după ce lege după lege se încalcă, este pedeapsa ce se dă celor ce încalcă legile. Precum în Cer aşa şi pe Pământ...

Şi mai simplă este legea de înţeles dacă se ţine cont de măsura a orice există: de ceva-i gol, va trebui umplut,ca măsura să fie păstrată, iar dacă ceva este mai mult, acel mai mult trebuie dat, fiindcă este peste măsură. De unde ceva se ia, trebuie să se pună la loc, unde se pune prea mult, trebuie luat, fiindcă nu doar că nu este de folos, ci poate mai mult rău, să facă, tulburând apele liniştii. O bilă, rotundă, asemenea balonului umflat, linişte fiind în jurui, stă pe locul ei. De cineva-i rupe o bucată, oricât de bine ar aşeza-o să stea la fel ca înainte, o zbatere de aripă a unui flutur, o face să plece în căutarea a ceea ce i s-a luat, pentru că doar aşa îşi poate avea liniştea. Şi lung îi poate fi drumul căutării, în faţă şi în spate, în stânga şi în dreapta, fiindcă ştie ce motive o duc să caute, ştie ce caută, dar nu suficient încât să ştie ce trebuie să găsească pentru ca liniştea de dinaintea furtunii care a rupt o parte din ea, să şi-o regăsească. Ca şi cum ar avea puterea să creadă că poate găsi ceea ce i se potriveşte, încearcă potrivirea cu ceea ce îi iese în cale, fără a putea discerne dacă se mişcă spre acel ceva fiindcă este în mişcare ori este atrasă de acel ceva, ori este atrasă de adâncitura în care acel ceva stă. Aşa ajunge ca să se coboare în noroaie şi adâncul bălţitor urât mirositoare şi pline de gunoaie, aşa ajunge să se murdărească de nu-şi mai simte golul, crezându-se reîntregită, fiindcă noroiul, lipicios fiind, o ţi-ne în loc şi o lasă a crede că totul e foarte bine, că şi-a găsit liniştea. De fapt aici este înşelătoria noroiului care încearcă să treacă pe lângă lege, să se arate ceea ce nu este, ba chiar să se arate că este ceea ce trebuie, pentru bilă, în acest caz, pentru orice altceva, de altceva îl ia drept liniştitor şi întregitor.

Şi aşa cum ajunge în noroi, la fel de bine, în grăbita-i căutare, se poate lovi de pietrele cele tari, alte şi alte bucăţi, mai mici, rupându-se din ea, de ajunge să nu se mai potrivească, pe de-a-ntregul şi cu totul, ori deloc, ceea ce-i era potrivit...

Asemenea este păcatul alegerilor pe care omul le face şi le tot face, în fiecare clipă a lui. Asemenea bilei care tot caută, fără încetare, ceea ce îi lipseşte pentru a se reîntregi şi pentru a-şi găsi fireasca linişte, aşa-i şi omul care, luându-şi motive de alegere unele sau altele, de pietre tari se loveşte, prin noroaie calcă sau chiar stă o vreme. Bila, plină de noroi, nici căutare grăbită nu mai are, nici privită nu mai este la fel şi, de nu se aprinde un foc, acela care, arzând să se usuce noroiul tot, şi să se desprindă după ea, de nu a putut să o spele apa din rouă sau din ploaie, undeva, în-tr-un colţ, într-o margine va ajunge pierdută şi uitată, până ce, cândva, o va găsi-o şi-i va găsi folosinţă. Dar, de multe ori, doar prin focul ce o transformă într-o altă bilă, nouă, o bilă care, adunând toate bucăţile rupte, se redă folosinţei lumii. Pentru om, focul care usucă noroiul şi-l face singur să se depărteze, este suferinţa, apa care-l spală este acceptarea a ceea ce i se dă... Dar şi aici omul încă alege, căci cine vrea să stea în ploaie? Cine mai crede că stând în ploaie nu îi va fi după aceea rău, nu se va îmbolnăvi? Cel care a îndurat arşita soarelui găseşte totdeauna ploaia ca vindecătoare?

Multe sunt cele ce-i sunt sprijin omului în alegerile pe care le face. Întru începuturile vieţii sale, mai totdeauna, de nu-i stă ceva în cale, de nu-l împinge cineva de la spate, alegerile sunt bine făcute şi legate de ceea ce este el ca om. Dar când se mai îndepărtează de începuturi, când cineva-l îndrumă, când cineva-l forţează ceva să facă, ori când el îşi ia ca exemplu ceva ce vede la alţii, ceea ce învaţă, alegerile încep să-l ducă şi pe margini de prăpastie. Unele dintre motive sunt ele în sine păcate şi de alte păcate născătoare, şi ştiute, fiind şi de alţii luate drept bune şi apoi înţelese a fi rele. Dar sunt altele care nu par omului a fi altceva decât un bun îndrumător. Ştiinţa oamenilor, cea care niciodată nu s-a dovedit a fi completă, chiar dacă a fost tot timpul spusă ca fiind reală, este motiv de înşelare. Asta nu înseamnă că ea nu este bună, că ar trebui ca omul să nu ia nimic în seamă. Doar că ea este ca un preludiu, deschide un drum şi pe el se merge până acolo unde se poate merge, o ruptură sau o stâncă prăvălită din înălţimi îi arată capătul, chiar dacă mergătorul drumului ştie că dacă ar putea trece mai departe, drumul mult mai lung ar fi. Cu ceea ce se ştie acum, se poate ceva înţelege, dar unii, crezând cu totul că oamenii au ajuns să cunoască toate tainele, pe perna ei s-au pus să doarmă. Nici că s-au trezit obosiţi, nici că somnul le-a fost târziu venit, nici că visele le-au fost tresăriri şi sperieturi, nu au luat în seamă, şi în ceea ce au văzut scris negru pe alb, au ţinut să creadă şi să se încreadă, mult şi bine. Ştiinţa nu are nimic rău în ea, oamenii o fac să fie rea, crezând-o completă şi crezând că nimic nu mai poate fi nou, ori crezând că în spatele oglinzii ce este ea, nu este întunericul, ci poarta către toate universurile. Ştiinţa este precum becul ce luminează drumul în noapte, luminează doar o parte din drum. Doar soarele, răsărind luminează tot drumul.

În alegerile care se fac privind pe cei care pot fi însoţitori pe drumul vieţii, chiar lumină, şi întunericul, cele definite prin absolutul lor, dar care şi împreună, un timp scurt pot sta, sunt motiv de grabnică şi uşoară mare înşelare. Pe cei luminoşi, propria lumină, de se lasă duşi de alte idei, îi face să nu vadă că doar propria lumină este cea care luminează şi că ochii celui întunecat sunt luminaţi, arătând ca a fi ei luminoşi. Dar ei sunt doar dornici, însetaţi de lumina în care se simt bine şi caută a o avea pentru a fi bine, pentru a fi văzuţi bine aşa cum sunt văzuţi ochii luminoşi. Cel care este plin de răutate, de rău, ştie măsura răului şi ştie şi măsura binelui. Şi va căuta tot timpul să-şi aibă în preajmă binele, chiar dacă el, pe faţă sau pe ascuns, mai face şi rău sau se întovărăşeşte cu răul. Iar ochii lui, întunecaţi în spate, vor întoarce lumina care vine înspre ei, sclipind de bucuria că-i este în preajmă, că o poate folosi pentru a-şi lumina drumurile care, altfel, ştie că spre întunericul în care nimic nu se poate desluşi, merg. În ochii lor se vede bunătatea, iubirea, dragostea, calmul... se vede însă nu este ceea ce ei sunt, se vede ceea ce are acela care ajunge privitor, cel care ajunge să fie înşelat de luciul rece al întunericului negru. Şi păcatul atunci îşi înfige adânc rădăcinile, şi este păcat chiar dacă nimic rău nu se face altcuiva, însă şi a da ceea ce nu este de dat, a da pentru folosinţă înspre un bine nemeritat, a lăsa de izbelişte ceea ce de folos ar fi altora, mai mulţi sau mai puţini, loviţi de aripile tăietoare ale celor întunecaţi, face rău, tocmai pentru că lipseşte pe unii de ceea ce merită şi dat este altora care, primind nemeritat, nu se vor îndrepta, ci mai degrabă se vor deda la acelaşi vicleşug, la aceeaşi prefăcătorie, întărind răul.

Ochii sunt semnul luminii... Ai celor care sunt plini de întuneric sunt sclipitori şi dorinţa dă pe din afară, ai celor luminoşi sunt mereu căutători şi trec dincolo de limite, fiindcă pot depăşi limita privirilor, sfredelind întunericul cu lumina pe care o poartă în ei, în privire. Cei care au agonisit învăţături şi viaţa şi-au făcut-o după învăţături, au privirea fără oprelişte, dar căutarea lor se opreşte la ceea ce au în faţa ochilor, obosind repede în faţa necunoscutului şi a ajungerii în faţa adevărului, când ei cred într-un adevăr al lor, mai mult sau mai puţin plin de esenţe. Atunci devin asemenea celui de rând, cel care poate avea şi bunătate şi răutate, după cum trăieşte clipa. Însă se prea poate ca, de învăţăturile nu s-au prins într-un pământ curat, să se vadă şi strălucirea întunericului rămas de pe vremea necurăţiri şi neînfrânării de orice fel. Şi-aici stricătorii fără de voie ai legii, şi-au lăsat urmele să atingă înţelesurile celor mai slabi de îngeri. Fiindcă poveştile cusute cu aţă albă ale celor care, pentru a fi cunoscuţi au făcut ca apa rece să fie bună şi pentru adormite simţirile sau pentru a se îmbăta cel care aşteaptă pe Făt-Frumos sau pe Ileana Cosânzeana, crezând dorinţa ca dovadă de înaltă simţire şi frumos absolut, extrem. Iar de aici până la păcatul de a se rupe de propria-i realitate, a celui căzut în mâna celor prea doritori, de a se da pe sine, sub orice formă, pentru a se bucura de acea aşa-zisă răsplată a privirilor dornice şi neajutorate, a celor cuvântători de cuvinte ce încântă şi cântă cântec de adormire, nu-i mult. Iar de la acel păcat, la alte păcate, împotriva altora chiar, e şi mai scurt drumul, doar Cel ce pe toate le ştie, ori conştiinţa, îl poate curma.

Mai ştie omul, şi nu ia de multe ori în seamă, că păcatele tinereţii le plăteşte bătrâneţea... Ştie, însă dacă nu ştie de ce aşa va fi, cât nu ştie ce este bătrâneţea, dă vorba la spate, făcând-o ca ui-tată. Că aşa urmează pentru oricine a se întâmpla, nu este greu de înţeles, dacă se trece peste simpla privire în oglindă a trupului şi peste cuvintele pe care alţi oameni le spun, de laudă sau de cri-tică a faptelor, şi se acceptă că omul este ceea ce se vede, ceea ce se manifestă şi ceea ce simte şi se simte, dincolo de simţuri, în simţiri. Fapta cea rea, păcatul, ştiut fiind că lasă urâţenia să fie văzută, realul, conştientul, caută să o ascundă de alţii, adunând gunoiul sub covor, adăpostind totul în subconştientul care stă, ca o sită, între el şi inconştientul, sufletul, curat, nededat la răul lumii, nevândut mîndriei ori orgoliului. Sufletul când caută să-şi arate frumuseţea, încearcă să treacă de sita înfundată de urâţenia faptei păcatului, împingând-o înspre afară, unde poate fi văzută, ca să dea omului singura modalitate de a se scăpa de ea. Conştientul însă, prea mândru de sine, nu vrea să fie nici pedepsit, nici să se ruşineze şi, consumând din ceea ce are, el sau la un loc cu celelalte două, încearcă să împingă tot mai jos, în ceea ce vrea să fie propria uitare, toate faptele murdare sau mai puţin curate, care, de după prima faptă, încep să se adune şi tot adune, puţine rămânând, cele ce se fac bune şi curăţitoare de celelalte. Simţirile amorţesc şi chiar ajung să adoarmă, lăsându-i conştientului datoria de a se îngriji, cum poate, cu ce poate, de trup şi de minte. Dar acesta, cu puţinele lui posibilităţi, nu are ce face vieţii, nu are cum apăra ceea ce nu ştie cum să apere. Şi încet, după cum a fost greutatea apăsării, sau puterea loviturilor, boala loveşte în minte sau în trup, tocmai când ele devin mai neputincioase, firesc, cu trecerea timpului. Atunci, ceea ce a stat, de nevoie ascuns, sufletul, iese şi se arată omului care, nemaiputându-se bucura de ceea ce s-ar fi putut bucura, se lasă cuprins de tristeţe sau mânie, împotrivindu-se sieşi, judecându-se pe sine, condamnându-se, chiar pedepsindu-se... Pentru unii, înainte de a se ajunge la clipa judecăţii, când par toate să fie bune şi frumoase, când crezutul podium al gloriei este sub picioare şi privirile către alţii sunt de sus, uitând să mai apese, înspre dosire, pe cele urâte, se sparge sita, mintea se întunecă dintr-odată şi nimic nu mai opreşte răul să se întoarcă brusc, fără menajamente, împotriva celui care a făcut cândva rău. Aşa se petrec multe din accidentele pe care unii, plini şi ei de păcatul mândriei şi prostiei de a crede în gândirea lor mai mult decât în orice altceva, cred că puteau fi evitate.

E greu, e tot mai greu să fie crezute cuvintele care, din timpuri vechi, erau lege a firii pentru lumea care încă îşi mai găsea leacuri fireşti, trăind firesc şi în care se trăia firesc, ţinându-se cont de adevărurile care erau ale tuturor şi nu doar ale cuiva, ale unuia care şi le scornea ca să-i fie bine. Şi nu erau cuvintele condamnate să se răstălmăcească, pe motive de sunet plăcut urechilor. Acum e greu, dar încă n-au murit speranţele toate.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [15]

*Când te-ai pornit pe drum, din proprie simţire, şi-ţi iese cineva în cale, ori în gând, spunandu-ţi vorbe spre a te întoarce sau măcar a nu face ceea ce-ţi era ca semn al pornirii, stai şi te întreabă de trei ori de îţi vrea binele! Nu poţi şti de nu îţi va ieşi, o vreme mai încolo, iarăşi în cale, râzând de tine şi spunându-ţi că ai jucat cum ţi-a cântat!

*Dragostea e ca un cerc pe care nu îl poţi face cu compasul...

*Harul poate aduce un om în Cer fără minuni şi fără laudele altora. Minunile nu vor aduce niciodată un om fără har în cer. Cuvintele de laudă, de sunt iubite şi dorite, mai jos decât poate vreodată gândi cineva trag pe cel ce le iubeşte!

*Coroana copacilor urcă apa izvoarelor în Ceruri.

*Lacrimile de ger curăţă privirea!

*Cei care afişează mare credinţă sunt cei care stau cu spatele la ea. Cei care arată mare curaj îl au doar în faţa celor care nu le fac rău. Doar ei cred asta, ca să-şi arate curajul!